Despre bilețele, ziare și Caragiale

O să ne dea pîn gazete!

Ion Luca Caragiale este, după părerea mea, de neînlocuit atunci când vine vorba despre ironie, comic și final neașteptat. Apropierea de meseria de gazetar l-a ajutat pe Caragiale să înțeleagă mofturile oamenilor, slăbiciunile și plăcerile acestora.

În aproape toate operele lui Caragiale un text tipărit își face prezența, fie că este vorba de un bilețel, un bilet sau un ziar, toate au un rol major în desfășurarea acțiunii. În piesele lui Caragiale este aproape imposibil să nu auzim un „foșnet de hârtie”[NEGREA,8]  care are ecou până în ultimul cuvânt rostit de personaje.

Lumea lui Caragiale este cotropită-sau măcar irigată subteran- de o veritabilă frenezie a textelor: din surse felurite și în forme diverse, ele acompaniază, determină, dublează, interferează, schimbă, secționează, îmbogățesc, comentează, bruiază, sintetizează ori deformează viața unor oameni seduși de magia cuvântului scris sau tipărit. [NEGREA, 8]

Bilețelul

Fănică, să vezi imitație de scrisoare!

să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!

În O scrisoare pierdută bilețelul lui Tipătescu către Zoe provoacă toată încurcătura, iar în D’ale carnavalului biletul trimis de Mița către Nae și pierdut în casa Didinei determină toată acțiunea.

Creatorii mesajelor scrise nu s-au gândit ce impact vor avea aceste în viața lor.Cuvintele scrise dictează soarta personajelor. Zoe și Tipătescu sunt îngroziți de faptul că biletul a fost făcut public, iar Crăcănel și Pampon pornesc un adevărat război pentru a-l căuta pe Bibic după aflarea biletului la casa Didinei, acolo unde nu avea ce căuta. Fiecare dintre ele intră în relație, fie că vor sau nu, cu textul, ele acționeză și reacționează în jurul acestor texte pe care le cercetează și la care se raportează constant (în O scrisoare pierdută luăm la cunoștință că o serie de alte bilețele au mai fost scrise). Toate personajele au o relație cu textul expeditorul este cel care îi dă naștere (Mița,  Tipătescu), destinatarul cel care trebuie să ia la cunoștință (Nae,  Zoe), dar și personaje care sunt doar mediatori, care nu au cunoștință de valoarea reală a biletului (cetățeanul turmentat).

Scumpa mea Zoe, venerabilul merge deseară la întrunire. Eu stau acasă, pentru că aștept depeși de la București, la care trebuie să răspund pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aștepta, prin urmare, și vino tu la cocoșelul tău, care te adoră ca todeauna, și te sărută de o mie de ori, Fănică...

Bibicule, Mangafaua pleacă mîine miecuri la Ploiești, rămîi singură și ambetată; sunt foarte rău bonlavă; vino să-i tragem un chef...

Comicul de limbaj își face apariția prin exprimările hazlii sunt foarte rău bonlavă vino să-i tragem un chef sau pline de amor cocoșelul tău, bibicule. În aceste texte intimul este făcut public, vorbele duioase ajung în văzul și la urechile tuturor pentru că îndrăgostiți nu își comunică doar informații importante, își fac și declarații de dragoste.

Biletele sunt totul pentru aceste personaje, în aceste cuvinte scrise le stă onoarea, rangul sau (în cazul bietului Crăcănel) chiar viața.

Acesta era modul de comunicare cel mai sigur dar și cel mai periculos. Sigur deoarece cuvântul  scris nu mai e de luat înapoi și periculos pentru că deja scrise cuvintele rămân acolo pentru multă vreme, iar personajele devin sclavii cuvintelor .

Ce ar fi fost O scrisoare pierdută fără scrisore? Doar Pierdută? Pierdută ce? Unde ar mai fi fost acțiunea, încurcătura, suspansul? Oricine poate tăgădui veridicitatea vorbelor odată spuse, dar nimeni nu poate nega adevărul cuvintelor deja scrise.

Ce ar fi fost D’ale carnavalului fără scrisoarea Miței către Nae?  Un bal obișnuit lipsit de provocare, o seara normală și liniștită de „alergat dupa Mița” pentru Crăcănel.

Bilețelul este important. El pune totul în mișcare, datorită lui personajele sunt puse în diferite situații în care în care își artă temerile, dorințele și metodele de ieșire din încurcătură.

Ziarul

 și, știi obiceiul meu,

pui mâna întâi și-ntâi pe „Aurora democratică”

În operele lui Caragiale nelipsit este și ziarul. O scrisoare pierdută se deschide cu Tipătescu care se plimbă cu Răcnetul Carpaților în mână: TIPĂTESCU, puțin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaților" în mână[...]TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal).

În Conul Leonida  față cu reacțiunea Leonida ne face o impresie despre moravurile oamenilor din acea vreme: și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe „Aurora democratică”, să văz cum mai merge țara.

În D’ale carnavalului Mița amenință că o să fie un scandal... dar un scandal... cum n-a mai fost până acum în „Universul”, iar Didina este speriată de gândul ca o sa îi dea pîn gazete!.

Dacă cititorul e omniscient și omniprezent, omnipotența devine atributul celui care preia și oferă  toate aceste informații: jurnalistul. [PÂRVULESCU, 27]

Jurnalistul este cel care hotărășe ce se află în paginile ziarelor și cum poate profita el după urma tuturor dacă nu este pus la curent cu tot ce se întâmplă și nu se străduiește să rezolve problemele într-un chip mulțumitor pentru amândoua părțile?

 Stimabilă doamnă, la redacția noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect și adresat d-voastră. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoiți dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulțumitor pentru amândouă părțile.

Ziarul este cel care adună toate  zvonurile ce ies de pe urma bilețelelor. Ziarul apropie oamenii. Ziarul este un mod de comunicare. Dacă ești trist citești ziarul, dacă ești vesel citești ziarul, dacă ești bolnav vezi ce mai spune la gazetă, dacă vrei să afli ce se întâmplă pe Strada Mare citești ziarul. Nu degeaba Conu Leonida pune întâi mâna pe ziar.

Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul. [PÂRVULESCU, 91]

Fără gazetele epocii, cel la care ne gândim  când spunem Caragiale, adică  autorul comic, n-ar fi existat. [PÂRVULESCU, 96]

Dacă nu ar fi existat presa vremii din ce s-ar mai fi inspirat Caragiale? Presa vremii oferea lui Caragiale toate subiectele de care avea nevoie. Moda ziarului nu putea trece neobsevata. Pentru gazetarii nimic nu este ordinar totul este extra-ordinar.

Pe lângă prezentare știrilor importante, ziarul aduna prezenta și o altă parte a lumii : mahalaua. Mahalaua pe care Caragiale o prezintă nu este cea de la marginea oraselor, ci este o mahala a gândirii,  o categorie sufletească. E vorba de o mahala intelectuală, în care intră oameni din toate categoriile sociale. [CAZIMIR, 22]

Caragiale a intuit și ironizat mofturile vremii. Activitatea literară a lui Caragiale ... se suprapune destul de exact pe prima epocă de afirmare a kitschului. [CAZIMIR, 20]  Caragiale a anticipat kitschul și i-a găsit  un sinonim sugestiv și eficient din limbajul curent al vremii: este cuvântul moft. [CAZIMIR, 20]

Alte texte tipărite

Ca să ne arate „iubirea” pentru textele tipărite din operele sale, Caragiale nu se oprește la stecurarea unui bilețel. Opere întregi sunt formate din texte tipărite de personaje.

Telegrame este  o operă constituită doar din mesaje telegrafice, iar Proces-verbal este ... un proces-verbal.

Drept aceea am încheiat predentul proces-verbal spre a servi la trebuința părților...

Bibliografie:

Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 1982

Gelu Negrea, Anti-Caragiale, Cartea românească, 2001

Ioana Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Humanitas, București, 2011

Ștefan Cazimir, I.L. Caragiale față cu kitschul, Cartea românească, 1988

http://ro.wikisource.org/wiki/Proces-verbal

La o artistă de Mihai Eminescu

Lăsând în urmă ceea ce am auzit sau învățat despre Eminescu am purces la lectură. Trecând peste interpretarea  “liceală” a poetului am ajuns la un alt nivel de înțelege al operelor sale. Poezia La o artistă se găsește la pagina 29 a cărții mele cu pagini îngălbenite de timp între La Heliade și Amorul unei marmure…

          

         La o artistă stă sub semnul feminității. Elementul feminin este acela care permite cunoașterea afectivă și își face simțită prezența încă din titlu.  Pentru Eminescu substantivele feminine sunt pline de afectivitate, emoție, exprimând chiar ideea de maternitate.

          Natura flori de iasomie, furtuna descrescândă transmite un limbaj secret pe care doar sufletul il poate descifra, iar extremele se regăsesc  în reprezentarea cântecului: cântec mort și viu. Și moartea are urme în această poezie: notele murinde.

          Ultimele 4 versuri ale primei strofe se repetă  în ultima strofă, poezia fiind construită pe principiul flux-reflux. În prima strofă se face precizare apărând divinizată  în timp ce în ultima strofă se trece într-un alt registru dispărând divinizată.

          Poezia este formată din cinci strofe. Ultima strofă este construită ca o concluzie in timp cele primele doua se opun următoarelor două prin modul de prezentare al femeii.

          În primele două strofe femeia este asemuită cu o cântare întrupată ceea ce înseamnă perfecțiune, o parte din cântecul sirenelor regăsit în aceasta ființă.

          În următoarele două se face din nou o trecere: lira sfărâmată/ Ce răsgeme-ngrozitor, Rumpe coardele-n fior. Acum  poetul lansează o serie de întrebări cu privire la originea femeii care devine din cântare întrupată notă rătacită/ din cântarea sferelor.

          În ultima strofă ni se arată că totul se pretece într-o stare de reverie visul ce se-mbină/ […]/Cu o rază de lumină.  Viața-i vis cum spune poetul în Geniu pustiu. În poezie iubirea este reprezentată ca o proiecție onirică, poetul deschizăndu-și sufletul doar în fața cântecului sirenelor.

          Dorul  răpiși sufletu-mi în dor poate fi reprezentat de nostalgia androginului, dorul implinirii și a unirii cu ființa iubirii care oferă liniște și salvare.

          Pentru final aș putea spune că există o legătură între La o artistă și Geniu pustiu: jună fată muiată-ntr-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subțiri, lungi, albe, clapele unui piano sonor și acompaniind țipetele ușoare ale unor note dumnezeiești cu glas[ul] ei dulce, moale și încet.

Mihai Eminescu, Poezii, Editura de Stat pentru Literatură și Artă

Întoarcerea de Ioana Munteanu

Este o carte veche (pe copertă este însemnat cu pixul nr 253/ 1967) pe care am găsit-o din întâmplare în bibliotecă. O carte ce se citește ușor, scrisă pe mai multe planuri narative. Ni se oferă un reper temporal toamna lui '52. Acțiunea se desfășoară pe parcursul unei nopți, dar cu multe episoade retrospectiv-evocatoare. Drina e prinsă între doi bărbați, dar nu poate fi pe deplin fericită cu niciunul.


O pierduse, iar acum o recăpăta, iertat pentru greșeala lui; căci ce putea Drina să facă, decît, ca orice femeie, să iubeasă, să sufere și să ierte? (p. 11)

Nu-ți prea dă bani, bărbatul dumitale. [...] Așa sînt toți: se miră cînd n-ai, nu cînd ai. (p. 77)

După cîteva clipe ea spuse:
- Alexandre! Cred că te iubesc. (p. 139)

[...] Drina îi atinse cu degetele tîmpla umedă și șopti:
- Noapte bună!
Imediat după asta se ridică în picioare. Nările îi tremurau, iar ea nu și le putea stăpâni. Ieși din cameră, fără să se mau uite la Pavel.  (p. 193)



Ioana Munteanu, Întoarcerea; Editura de stat pentru literatură și artă

Singur pe lume de Hector Malot

          Cu titlul original Sans famillie, Singur pe lume este o carte plină de suspans. O recomand și oamenilor mari (care încă nu au citit-o; trebuie să recunosc și eu m-am apucat destul de târziu de ea) și oamenilor mici. E tristă, e veselă, e plină de curaj, prietenie și îndrăzneală. Poate o carte pentru copii cu tâlc pentru cei mari.
Prezintă povestea lui Remi, un copil orfan, în încercarea de a-și găsi familia. Firul epic este cursiv, iar vizunea este actorială

Despre această carte puteți afla mai multe chiar aici.

Hector Malot, Singur pe lume; ilustrații de E. Bayard; Regis

Iarbă de Zaharia Stancu

Cartea este împărțită în două: Bărci de salvare și Brazdă îngustă și adâncă. Prezintă răscoalele țăranilor care nu mai suportau asuprirea boierilor. Din partea mea are un minus pentru scenele sângeroase explicate prea detaliat.

Zaharia Stancu, Iarbă, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957

Citindu-l pe Turgheniev de William Trevor

          Considerată cea mai bună lucrare a lui William Trevor și nominalizat la Premiul Booker. Acțiunea se desfășoară pe două planuri narative, prezent (în care este prezentată viața lui Mary Louise la azilul în care a fost internată-57 de ani) și trecut (tinerețea ei-22 de ani). Este povestea unei tinere, Mary Louise, care se căsătorește cu un bărbat mult mai în vârstă. Se îndrăgostește de vărul său, Robert, care moare repede (fiind bolnav). Robert îi citește pasaje din cărțile lui Turgheniev atunci când sunt împreună și după moartea acestuia ea continuă să citească și să recitească cele trei cărți lăsate de el. Nebunie sau iubire? Aceasta este întrebarea romanului.
Este o carte bună, te face să gândești.

O puteai face să tacă într-o clipă; îi puteai risipi încrederea, dar te simțeai vinovat imediat după aceea. (p. 39)

A observat o nuanță de surprindere în vocea tatălui ei și, timp de o clipă, Mary Louise a fost pe cale să îi spună că ea și Robert se iubiseră, la început când erau copii și apoi după ce se căsătorise. Tatăl ei avea să păstreze secretul, nedorind să creeze tulburări: așa era el. [...] Dar oare conta dacă el ar fi știut toate astea? Faptul că adevărul fusese împărtășit? (p.175)

Despre William Trevor găsiți mai multe informații chiar aici.

William Trevor, Citindu-l pe Turgheniev; trad.: Florin Șlapav; Iași: Polirom, 2002

Fata cu cercel de perlă de Tracy Chevalier

          

          Fata cu cercel de perlă prezintă povestea din spatele cunoscutului tablou a lui Vermeer cu același nume. Pornin de la acest tablou (de la un poster al tabloului pe care îl avea în camera, după cum mărturisește autoarea), Tracy Chevalier construiește un roman care îl are în centru "pe renumitul pictor" ar spune unii, eu aș spune că este despre pictor și tabloul ce o înfățișează pe Griet, slujnica de numai 17 ani ce pozează pentru acest tablou. Este o carte surprinzătoare și am citit-o pe nerăsuflate. Misterul "Mona Lisei nordului" este dezvăluit într-un mod surprinzător și neașteptat în carte.
Mai multe lucruri despre tablou aflați aici.

          Am văzut și filmul Girl with a Pearl Earring (2003) (despre care aflați mai multe aici). Nu pune accent pe anumite aspecte, zic eu, importante ale cărți (cum ar fi discuția de la început a lui Vermeer cu Griet despre culorile legumelor sau modul în care îi sunt date perlele la sfârșitul cărții care nici nu apar în film). Și cum detaliile fac diferența, cartea bate filmul. Muzica a fost bună, iar Colin Firth a jucat bine rolul pictorului.


Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perlă; trad.: Horia Florian Popescu; Iași: Polirom, 2003